Articolul nr. 3 din seria #RevelionTrip2020
Pentru a doua zi la rand, alarma suna mult mai devreme decat ne-am fi dorit – la ora 4 dimineata. Intr-o ora am reusit sa ne dezmeticim, sa facem bagajul la loc si sa ne bem cafeau, asa ca la ora 5 am pornit spre Castelul Neuschwanstein. A fost un drum lung si obositor, mai ales ca imediat ce s-a luminat, pe inelul ocolitor al Vienei am avut parte de o furtuna de zapada, care a acoperit rapid autostrada si a scazut viteza la maxim 70km/h.
In jurul orei 15.00 am ajuns in zona Castelului Neuschwanstein, si am dat peste un peisaj de vis.
Dar bucuria s-a terminat rapid, cand am facut (din nou) cunostinta cu ospitalitatea nemteasca si (dez)organizarea lor. In primul rand ne-am blocat in niste cozi imense la intrarile in parcarile cu plata, de la baza dealului unde se gaseste castelul. Vazand ca acestea nu prea se misca, am decis sa parcam ceva mai departe, pe marginea drumului, unde parcau cei ce nu aveau chef sa plateasca 8 euro pentru parcare. Si cum tanculetul nostru nu e chiar mic, primul loc de parcare suficient de mare l-am gasit la vreun kilometru departare.
Ajungand destul de tarziu, am decis ca nu vom vizita castelul, ci doar sa il vedem din exterior. Citisem pe net ca exista niste shuttle bus-uri cu care poti ajunge in apropierea podului Marienbrucke de unde se poate vedea castelul in toata splendoarea lui. Ajunsi in zona Centrului de Informare Turistica am gasit o statie de autobuz si o coada mare mare, care astepta acele autobuze. Ne-am asezat cuminti si cand am ajuns la usa autobuzului, l-am intrebat pe sofer daca acesta ajunge sus pe deal. Raspunsul a fost unul sec: „Schwangau”. Mai tarziu aveam sa aflam ca de fapt aceea e localitatea unde cei mai mult turisti se cazeaza pentru a vizita castelul.
Intreband la Centrul de Informare Turistica, de unde se ia acel shuttle bus, mi s-a raspuns la fel de sec: in fata hotelului. Am cautat hotelul, in fata lui nu am vazut nici o statie de autobuz. Intre timp am incercat sa ajungem la casa de bilete, sa vedem care e sistemul pentru a ajunge acolo, la pod. Avem nevoie de bilet? Dar surpriza: la 15.45 se inchisese si casa de bilete. Dupa inca 10-20 de minute in care urcam si coboram un deal intre „obiectivele strategice” prea putin semnalizate, evdem o coada in zona unui alt hotel si presupunem ca de acolo se ia autobuzul. Stam si la acea coada vreo 10 minute, dupa care vedem de fapt ca acea coada e pentru carute trase de cai, care te duc la castel si nu la pod.
Intr-un tarziu descoperim si statia de autobuz si in sfarsit ne imbarcam, pentru doar 5 euro, bani care au ajuns direct in portofelul soferului si pentru care nu am primit nici un bilet.
Sus, pe deal ne intampina o coada impresionanta de persoane ce asteptau bus-ul. Urcam cateva zeci de metri si ajungem la coada de acces pe podul Marienbrucke. Experienta pe podul Marienbrucke a fost horror… o aglomeratie de nedescris, gheata pe jos si multi asiatici nerabdatori sa isi faca 100 de selfie-uri. Dar, a meritat efortul.
Dar maximul de organizare am avut ocazia sa il traim la finalul vizitei la pod, cand am asteptat bus-ul de intoarcere. Au venit doua bus-uri in acelasi timp, care au oprit la 20 de metri unul de altul si care au deschis in acelasi timp usile de acces. Astfel ca, coada de cateva sute de persoane s-a scindat fiecare incercand sa ajunga la cate un bus. Norocul nostru a fost ca usile s-au inchis fix in fata noastra asa ca ne-am pus la coada nou formata, ajungand din teoretic primul pentru urmatorul bus, in realitate ultimul de la coada. Dupa 20 de minute, cand au venit din nou bus-urile, unul dintre soferi a deschis larg toate usile si fiecare a urcat cum si unde a putut, in timp ce cel de-al doilea sofer a deschis doar usa din fata, sa poata incasa bani (tot fara bilet si de data aceasta).
Si uite asa, vizita la castelul de poveste Neuschwanstein ne-a lasat un gust amar, dar macar am reusit sa facem cateva fotografii dragute.
Acest articol face parte din seria #RevelionTrip2020
